Dan Croitoru – traducător, director editorial Polirom, membru în boardul Asociației Editorilor din România

Era și timpul ca Portugalia, ca literatura scrisă în limba portugheză să fie invitată de onoare a Salonului Internațional Carte Bookfest. Fapt pentru care se cuvine să ne exprimăm gratitudinea față de Ambasada Portugaliei în România, care a acceptat invitația Asociației Editorilor din România. Calde mulțumiri Institutului Camões din București pentru ajutorul neprețuit. Deloc în ultimul rând, suntem recunoscători editorilor români, căci grație eforturilor acestora cititorii români pot avea acces la literatura scrisă în limba portugheză. Astfel, ediția de anul acesta va aduce în prim-plan una dintre cele mai vechi și mai bogate culturi și civilizații din Europa, cu o tradiție literară care merge înapoi în timp până în secolul al XIII-lea, până la Cancioneiro da Ajuda. Pentru cititorii români va fi o ocazie extraordinară să se (re)apropie de literatura acelui loc unic „unde marea s-a sfârșit și pământul așteaptă“. O literatură impregnată de nostalgie, de saudade, dar în același timp o literatură a lucidității. O literatură a satirei amare, ai cărei reprezentanți de frunte – Eça de Queiroz, Antero de Quental sau José Saramago – au luptat neabătut împotriva obscurantismului, împotriva religiei opresive, împotriva absolutismului și dictaturii. O literatură aflată permanent în căutarea libertății. În vremurile sumbre în care trăim, prezența culturii și a literaturii portugheze la cea de-a XVIII-a ediție a Bookfest poate fi un simbol al libertății.

Dinu Flămând – poet, eseist, traducător: „Lisabona, Mon Amour”

Doi mari scriitori m-au dus de mână prin Lisabona și continuă să-mi tălmăcească sufletul portughezilor. Lisabona lui Fernano Pessoa începeam să o descopăr în toamna anului 1985 chiar la Lisabona, cu pasul dar și traducând în același timp minunatele pagini din Cartea neliniștirii. Nu se publicase încă „ghidul turistic” găsit printre hârtiile generosului său cufăr, dar anumite cartiere și locuri ce delimitau perimetrul peregrinărilor statice ale acelui Soares, cuprins de neliniștea pe care singur și-o întreținea necesar, conturau deja în mintea mea un parcurs zilnic pe urmele lui Pessoa. Imaginația desăvârșea această panoramă, urmărind jocul luminii și al norilor în apele fluviului Tejo sau imersiunea nocturnă a colinelor orașului și misterul atâtor străzi, case, parcuri, porticuri și terase ce conturează și azi, aici, melancolia apusului nostru european. Într-o zi am crezut că găsesc chiar Tutungeria faimoasă pe care poetul o desemna în poemul cu același nume (nu vă spun unde, căci nu are adresă poștală!); iar din ușa acelei dughene am privit geamurile casei de peste drum și am avut senzația că o perdea fusese ușor trasă chiar de mâna poetului. Descriu cum pot eu acest moment într-un poem unde, așa cum Pessoa m-a învățat, nici eu nu știu cine sunt eu, deși vorbesc în numele unui umil personaj pe care poetul îl luase tandru peste picior.

Și tot pe o stradă din Lisabona, poate pe Rua du Conde de Retondo, poate poate pe alta, mergeam deseori să-i țin tovărășie lui Antóio Lobo Antunes, la cabinetul său de psihiatrie, unde el venea de fapt să-și scrie romanele, însă îi plăcea dacă în aceeași cameră la rândul meu scriam în hârtiile mele și rareori schimbam între noi o vorbă. Învățasem ritualul în primele săptămâni când mă găzduise, cu emoționanta lui generozitate, în casa din afara Lisabonei unde pe atunci locuia. Veneam să îl vizitez și la acest cabinet, ba o dată m-a dus și la spitalul de nebuni Miguel Bombarda, unde avea un alt birou medical, și acesta mai mult pentru scris (pe biroul lui se afla in permanență o bună cantitate de formulare de rețete medicale le care Lobo așternea, cu un scris extrem de mărunt, prima variantă dintr-un nou roman). Îl priveam pe furiș scriind și aveam sentimentul că era medicul de suflet al Portugaliei: el sintetiza pe acele minuscule bucăți de hârtie standard analizele sale sagace deși nu le prescria contemporanilor săi niciun remediu. Da fapt, și puterile medicilor și cele al scriitorilor sunt limitate. Se știe! Când am înțeles asta, m-am deschis și eu, am început să-i vorbesc pe îndelete despre viața mea din România acelor vremuri, stând cu el față în față, fiindcă nu era nevoie de nicio canapea vieneză. N-am înțeles atunci de ce singura lui reacție după ceasurile mele de spovedanie era aceeași întrebare: „Cum poți trăi acolo”? Mai târziu am priceput că mă ajutase să scot mult puroi din suflet, dar asta e o altă poveste. Cu gândul la acele ședințe de „analiză” mi-au venit spontan, nu demult, nișe cuvinte despre Lobo, ca și cum aș încerca să dezleg ceva din misterul complexei sale ființe. Vă ofer și acest poem aici. Data viitoare mergem la colț să comandăm „uma bica”!

Denisa Comănescu – scriitoare, directoarea Editurii Humanitas Fiction

Literatura portugheză mi-a oferit și continuă să-mi ofere unele dintre cele mai de preț cărți pe care le public.

Să dedici o serie de autor lui Fernando Pessoa, care etalează până în prezent opt titluri apărute la Editura Humanitas Fiction, începând cu celebra Cartea neliniștirii, a cărei primă ediție a văzut lumina tiparului în 2009, iar cea mai recentă în 2024, până la Educația stoicului, volum ce se lansează la acest Bookfest în cadrul unei mese rotunde despre opera pessoană, înseamnă o onoare și o responsabilitate. Ediția și-a găsit marele traducător și coordonator în persoana poetului Dinu Flămând.

Am inițiat și coordonat, între 2001 și 2005, seria de autor José Saramago la Editura Polirom, având-o ca traducătoare eminentă pe regretata Mioara Caragea. Romanul său Toate numele este una dintre cele mai bune ficțiuni despre însemnătatea memoriei pentru individ și națiune pe care le-am citi.

Din 2006, mai întâi la Humanitas, apoi la Humanitas Fiction, coordonez seria operelor lui António Lobo Antunes din cadrul colecției „Raftul Denisei”. Capodopera lui Fado Alexandrino, o antiepopee a ceea ce trăim chiar noi astăzi, în traducerea exemplară semnată de Dinu Flămând și Cristina Dăscălescu Dordea, constituie tema unei mese rotunde la această ediție a Bookfestului.

Nu vreau să-l uit pe Rui Zink, cu bestsellerul Cititorul din peșteră, tradus de regretata Micaela Ghițescu, care îi face să se îndrăgostească de citit literatură și pe cei mari, și pe cei mici.

Recitesc adesea din Cartea neliniștirii și din poezia lui Pessoa, în ele regăsesc lumina pe care în lumea reală am pierdut-o demult.

Bogdan-Alexandru Stănescu – scriitor, traducător, director editorial „Anansi. World Fiction”, Editura Trei

La început a fost Pessoa, citit în colecția de poezie Orfeu. A fost spațiul în care evoluau heteronimii lui Pessoa, sub ploaia oblică. Apoi, ani de zile Portugalia a fost Saramago. A fost parte a unei peninsule care s-a desprins de continent și a început să plutească în derivă, a fost locul unde mâna unui corector a reușit, prin adăugarea unui cuvânt, să schimbe istoria unui asediu, a fost locul unde un avatar poetic devenea personaj, apoi devenea om în carne și oase și străbătea străzile Lisabonei. Și așa Portugalia a redevenit Pessoa. Apoi a venit acest tânăr scriitor portughez care își așeza poveștile de iubire și de moarte într-un cimitir de piane, care descria viața plină de violență și de mizerie a satului, găsind acolo însă detaliile magice ale binecuvântării, care descria apocalipsa pornind din satul Galveias, iar Portugalia a devenit Peixoto. Și, în ultimii ani, Portugalia a căpătat chipul lui Tavares, cu ale lui formule matematice ale ororii, cu o călătorie în India la capătul căreia se află aceeași oroare. Toți acești scriitori înseamnă Portugalia pentru cititorul din mine.

Alexandra Ionel, redactor Casa Cărții de Știință

Construind punți către literaturi din întreaga lume, editura clujeană Casa Cărții de Știință propune cu consecvență colecții de traduceri literare care aduc în prim-plan autori clasici și contemporani din diverse spații culturale. Fiecare volum are menirea de a oferi cititorilor români acces la voci puternice, la perspective neașteptate și opțiuni stilistice dintre cele mai diverse și novatoare. Traducerile publicate reflectă nu doar calitatea textelor originale, ci și angajamentul editurii față de promovarea dialogului constant și fecund cu traducătorii, care sunt și principalii descoperitori ai scriitorilor și titlurilor pe care decidem să le includem în catalogul nostru editorial. Această opțiune presupune și o implicită responsabilizare a traducătorului pentru acuratețea textului tradus și pentru o receptare adecvată a scriitorului propus spre tălmăcire.

Literatura lusofonă este reprezentată de autori contemporani distinși cu numeroase premii literare naționale și internaționale. Printre titlurile publicate se numără romanul cu accente poetice Fiul a mii de oameni de Valter Hugo Mãe, eseul București – Budapesta: Budapesta – București semnat de Gonçalo M. Tavares, una dintre cele mai originale voci ale literaturii europene actuale, ambele traduse de Isabel Lazăr, dar și Indice mediu de fericire de David Machado, explorare tandră și lucidă a condiției umane, volum transpus în română de Veronica Manole.

Un proiect editorial major care vede lumina tiparului cu ocazia Salonului internațional de carte Bookfest, ediția 2025, este antologia Valuri, dune, case deschise. O cartografie a povestirii portugheze contemporane, coordonată de Ana Rita Sousa și publicată cu sprijinul Ambasadei Portugaliei în România și a Institutului Camões. Volumul reunește șaisprezece voci distincte, în parte inedite, din generații și registre literare diferite, voci cu tonalități proprii care dau culoare uneia dintre cele mai interesante literaturi contemporane. Pentru cititorul român, el reprezintă totodată o întâlnire cu o lume de la celelalte frontier ale Europei, o lume depărtată și apropiată deopotrivă, pe care magia limbajului o transformă într-o inepuizabilă sursă de emoție.

Adriana Ciama – conf. univ. dr., coordonatoarea Catedrei „Fernando Pessoa” din Universitatea din București

A minha pátria é a língua portuguesa, scria Fernando Pessoa – un adevăr care rămâne la fel de actual și astăzi. Iar când Portugalia este invitată de onoare la Bookfest 2025, putem spune, prin analogie, că patria portugheză se mută pentru câteva zile la București. Este o bucurie împărtășită de toți cei care de-a lungul anilor au contribuit la apropierea dintre spațiul lusofon și cel românesc.

Fără îndoială, este și o recunoaștere a unei tradiții literare și a unui dialog cultural care a început simbolic în 1927, cu publicarea primei traduceri din portugheză în română, Iubire de pierzanie de Camilo Castelo Branco, în versiunea lui Al. Popescu-Telega. De atunci, mai ales în anii 70 și 80, literatura portugheză a parcurs un drum de-a lungul căruia mari scriitori au devenit cunoscuți cititorilor români: Camões, Garrett, Eça, Pessoa, Saramago. După anul 2000, interesul pentru traducerea autorilor de limbă portugheză a cunoscut o creștere remarcabilă.

În acest context, în care traducătorul este văzut ca mediator între două culturi, aș sublinia și rolul secției de limbă portugheză din cadrul Universității din București în formarea noilor generații de traducători, care duc mai departe o tradiție în care s-au remarcat nume precum Micaela Ghițescu și Mioara Caragea, două voci pe care le evoc cu recunoștință și emoție, pentru contribuția lor semnificativă la promovarea literaturii portugheze în spațiul cultural românesc. De asemenea, anul 2024 a marcat un moment aniversar important pentru secția de limbă portugheză, și anume, 50 de ani de existență – o adevărată sărbătoare a limbii portugheze ca patrie culturală, o dovadă a continuității unei tradiții academice.

Não tenhamos pressa, mas não percamos tempo, ne amintește José Saramago. Și într-adevăr, se pare că timpul nu a fost pierdut: literatura de expresie portugheză a câștigat teren în spațiul cultural românesc, prin traduceri tot mai numeroase și prin curiozitatea cititorilor săi. Sărbătorim la Bookfest 2025 nu doar o literatură, ci întâlnirea dintre două culturi care, fără grabă, dar nici timp pierdut, continuă să se apropie și să se descopere. Cu siguranță, va fi un prilej de bucurie pentru toți iubitorii de literatură și o șansă de a explora universul literar de expresie portugheză în toată diversitatea sa.

Mihai Zamfir – scriitor, istoric și critic literar, profesor emerit al Univ. din București

Aventura predării limbii portugheze a început demult, la Facultatea de Litere a Universității din București.

A început pe când se preda oarecum artizanal și spaniola, și italiana și alte limbi romanice, dar apariția catedrei de portugheză a însemnat oficializarea limbii portugheze la Universitatea din București.

Ea a avut loc într-un moment în care limba română se preda de multă vreme, dinainte de Al Doilea război Mondial, la Universitatea din Lisabona. A avut loc deci un fel de compensare, de simetrie tardivă cu situația de la Lisabona. Primul lector portughez venit la București, în 1974, a fost Carlo Lélis, odată cu venirea lectorului portughez care a stat mult mai mult, José Bettencourt Gonçalves, foarte pasionat de meseria pe care o practica, portugheza a devenit o materie stabilă, cu cursuri normale și cu posibilitatea de licență. Baza predării portugheze a fost atunci acest lector venit de la Lisabona, care se dovedise a fi cel mai bun student al meu în română și un lingvist cu orizont larg.

Am început să predăm specialitatea portugheză, cu o durată de 4 ani, el predând cursurile de limbă, eu predând cursurile de literatură. În formația aceasta am mers multă vreme, în jur de 15 ani. Mai apelam la cunoscători de portugheză de la Institutul de lingvistică, Mariana Ploae, de exemplu, dar și alții. Baza, însă, a constituit-o acest mic nucleu de limbă și literatură pe care l-au slujit aceste două persoane. Așadar, portugheza s-a predat întâi la Universitatea din București, din 1974.

Apoi, predarea portughezei s-a răspândit și la alte universități din România – în Cluj, unde era marele lingvist Marian Papahagi, în Constanța și în universitatea din Iași. A avut loc chiar o oficializare a importanței limbii portugheze, prin faptul că în anumite licee din București am avut clase cu predare în portugheză.

În anul 2000, președintele de pe atunci al Portugaliei, Jorge Sampaio, a făcut o vizită oficială în România, a rămas uimit când l-am dus la o expoziție cu cărțile autorilor portughezi traduse în limba română de-a lungul anilor. Erau peste 45 de autori. Asta în timp ce, din română în portugheză se traduseseră doar câțiva scriitori. Expoziția arăta cât de importantă a devenit limba portugheză pentru limba noastră, în ce măsură tardiva apariție în curricula studenților de la litere a limbii portugheze a fost compensată de o bogăție de interese si preocupări, la fel cum a fost și pentru alte limbi romanice.

Până azi, cei care predau portugheza în diverse universități din țară sunt, normal, absolvenți ai secției noastre de la București, și care între timp au apucat să facă diverse stagii, sa călătorească cu burse, să urmeze masterate. În felul acesta, s-a creat o rețea de profesori de portugheză români care sperăm că se va dezvolta în același ritm și în anii următori.